In trecut, am fost mereu constienta ca vindecarea , de orice fel, este in sufletul meu. La nivel rational, am dezbatut mereu subiectul asta cu oricine, respectand mereu alte opinii. Cred ca fiecare isi poate gasi propriul drum spre vindecare, ce functioneaza la mine poate la altii nu va functiona, si bineinteles, reciproca estee intotdeauna valabila :)
Intr-una din zilele in Bali am practicat linistea. "Silent day" este menita sa ne ajute sa privim mai mult in noi, sa ne interiorizam trairile, sa fim mai atente la emotiile noastre, la gandurile noastre, la ce ne transmite sufletul nostru. In mod sigur, nu as putea face asta acasa, in agitatia de la munca si de acasa. Aici, sunt fericita daca reusesc sa imi mentin atentia de dimineata pe yoga, pe respiratie, si mintea goala.
Ce am invatat despre mine in ziua asta: ca pot fi si fara sa vorbesc atat. Pot comunica din priviri, din gesturi si zambete, mentinandu-mi concentrarea pe mine, intrebandu-ma daca imi este bine facand anumite lucruri, fiind mai prezenta in corpul meu si mai atenta cu mine. In fiecare moment in care sunt distrasa in stanga si in dreapta, de probleme care nu sunt ale mele cu adevarat, imi acord mai putina energie mie, sufletului meu, care are nevoie de mine.
Am mai inteles ca suntem atat de preocupati sa umplem orice moment "mort", orice moment in care nu vorbim, orice pentru a acoperi acea liniste ciudata ("awkward silence"), chiar daca nu avem nimic de spus cu adevarat. Am simtit ca nu mai stiu sa stau pur si simplu, sa ma bucur simplu de prezenta celeilalte persoane, fara sa ma gandesc haotic "oare ce gandeste?, "oare i se pare ciudat ca tacem acum?", "oare nu sunt suficient de sociabila/amuzanta/vorbareata, o persoana alaturi de care iti place sa fii?" etc. Ceea ce nu e ok. In ultimii ani, am asociat repulsia mea fata de agitatie, multi oameni, galagie, cu faptul ca am devenie "antisociala" din cauza bolii. Am acceptat asta, dar nu cu sufletul deschis, ci cu o anumita tristete, gandindu-ma cum eram in trecut, "sufletul petrecerii", care vorbea mereu mult si cu oricine. Acum am inteles de ce s-a intamplat asta: ca sa imi dau seama ca e ok sa tac, chiar daca poate in grupuri noi pot fi considerata timida, retrasa etc.
Din cauza asta nu o sa vorbesc niciodata peste altcineva, am acceptat ca ma deranjeaza sa fiu intrerupta cand vorbesc. Pana la urma, am trecut peste asta: e ok, inseamna ca nu trebuie neaparat sa vorbesc in momentul acela, nu sunt persoanele potrivite care sa auda ce am de spus in momentul ala, nici eu cat nici ele nu avem nimic de castigat daca imi continui povestea. Si nu e nimic in neregula cu asta :)
In urma discutiilor purtate despre experienta "silent day" cu celelalte fete, mi s-a intiparit in minte un termen nou pentru mine: "friendship ecology". Subiectul imi este familiar, insa nu stiam ca are si un nume. Reprezinta toate relatiile (de prietenie, amoroase etc) de care nu mai avem nevoie, care nu ne mai sunt benefice. Sunt mandra de mine ca deja fac asta, am renuntat la relatii negative, de la care nu mai am ce invata, si asta a avut doar un impact pozitiv asupra vietii mele. Nu inseamna ca persoanele respective nu sunt ok, insa uneori am observat ca e un lucru pozitiv sa "mai fac curatenie" in relatiile mele, sa renunt la cele care nu mai sunt benefice, si sa aprofundez relatii noi, de la care simt ca am ce invata.
Despre vindecare... mi-am dat seama ca desi stiam ca vindecarea e in fiecare dintre noi, si ca doar noi ne putem vindeca, nu ma consideram suficient de capabila sa fac EU asta. Si din cauza asta, caut vindecare in orice alta parte: in psihoterapie, in AT, Bowen, yoga, Ayurveda acum ceva timp si acupuctura, meditatie, recent preotese balineze :) etc. Cand de fapt vindecarea e in mine. Spun ca NU STIU cum sa ajung la ea. Insa tot eu voi sti la momentul potrivit. Acceptare , iubire, sunt primele lucruri care imi vin in minte. Acum cred ca trebuie eu sa ma conving pe mine, sa imi conving sufletul, ca pot face asta. Si pana atunci o sa ii dau timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu